Și dacă rapoartele erau corecte?

Suntem în prezența unei împotmoliri vizibile a atacului armatei ruse în Ucraina. Specialiștii (sovietologi, analiști militari sau politologi) ne atrag atenția că planurile inițiale ale agresorului au dat greș. Ei subliniază că rapoartele făcute de serviciile secrete rusești au fost greșite. Se presupunea în ele – după informațiile vehiculate de specialiști – ca aproximativ 40 % din armata și o parte din populația Ucrainei urmau să treacă de partea rușilor în cazul declanșării unui război. Faptul că acest lucru nu s-a petrecut ar arăta că cei care le-au alcătuit, din cauza militarizării instituțiilor lor, au raportat greșit.

Cristian BobicescuFoto: Arhiva personala

Au ignorat realitatea, și au raportat ce a vrut sa audă șeful cel mare, ca să-și asigure locul sau chiar înaintarea în grad. Asemenea evenimente au mai avut loc în istorie. Este un fapt ultra cunoscut că Ludovic al XIV-lea a revocat Edictul din Nantes în 1685 fiind convins de rapoartele trimise din diferite provincii, că protestanții trecuseră în masă la catolicism, în urma persecuțiilor pe care le suferiseră, și că el face doar un act formal, care nu urma să influențeze foarte mult realitatea. Nu a fost așa și 500.000 de adepți ai Reformei au părăsit Franța după 1685[1]. Roland Mousnier într-o carte despre monarhia absolută[2] face un inventar al raportărilor de acest tip. Spune el, printre altele, că teama de Richelieu, provoca raportări eronate, astfel că, cardinalul-ministru era in esență dezinformat. Totuși, nu militarizarea crea aceste comportamente, ci personalizarea raporturilor instituționale, personalizare care poate exista și în cadrul militar și în cel civil. Dacă lucrezi într-o instituție solidă, când ai de raportat ceva, spui adevărul, fie ce-o fi. Îți pui șeful în fața realităților crude și neplăcute, la adăpostul raporturilor impersonale/instituționale care domnesc acolo. El nu îți poate face nimic. Dimpotrivă, dacă instituția este dominată de raporturile de la om la om (de ”relații”, care uneori pot fi de forță), raportezi ceea ce vor să audă șefii, de teamă să nu-ți pierzi locul sau cu speranța de a avansa. Deci ipoteza lansată de specialiști privind alcătuirea rapoartelor este atractivă, credibilă.

Și dacă lucrurile nu stau așa? Dacă rapoartele și analizele lor au fost corecte și cursul evenimentelor a fost deturnat de un eveniment neprevăzut? Să ne gândim că în Ucraina sunt milioane de ruși care de câțiva ani încoace, sunt nemulțumiți de diferite acte legislative ale guvernului de la Kiev. Situația lor este asemănătoare cu cea a românilor/moldovenilor de acolo, situație care pe noi ne îngrijorează. Pe acest fond, nu ar fi fost exclus ca o parte a aceste populații, să ia în calcul, o trecere de partea Rusiei, în cazul unui eventual conflict. Unii dintre ei au cu siguranță o dublă identitate, rusească și ucraineană, în același timp, fapt care ar fi putut facilita schimbarea taberelor în timp de război.

Ce s-ar fi putut întâmpla pentru a modifica o asemenea evoluție a evenimentelor? După părerea mea, a intervenit factorul Zelensky. Să ne amintim că americanii i-au propus să plece din țară cu ajutorul lor. Ar fi exagerat să presupunem că evaluările americanilor, au semănat inițial cu cele ale rușilor? De ce să extragi președintele unei țări dacă presupui că ea va rezista în caz de atac? Ce a făcut președintele Ucrainei? A spus că nu are nevoie de o excursie în afara țării, ci de armament și susținere. A ieșit seara cu patru-cinci miniștri și a spus cam așa: președintele este aici! Ministrul x este aici! Etc. A dat de înțeles că nu va pleca din țară, în ciuda faptului că poate să o facă și că va lupta cu inamicii.

Părerea mea este că o asemenea atitudine a influențat comportamentul a foarte mulți ucrainieni, militari sau civili. Să ne punem în pielea unui soldat care ia în calcul, să treacă de partea Rusiei în caz de război. El vede că ”actorul” (e de presupus că un militar cam așa îl privea pe Zelensky) rămâne și luptă, în timp ce el, un om antrenat să lupte, trece de partea rușilor. Este un fapt dovedit că soldații încearcă cu toții frica în timpul confruntărilor armate. Factorul principal care îi oprește să fugă spărgând rândurile în prezența inamicului, este rușinea față de camarazii lor (”Eu o iau la goană și fug, iar camaradul meu, vecinul meu, prietenul meu rămâne și luptă. Cum o să mai apar în fața lui fără să fiu acoperit de rușine?”). În principiu, nimeni nu suportă un asemenea gând, deși sunt și excepții. Or, în cazul Ucrainei, ”standardul rușinii” a fost impus, de chiar intervenția președintelui, care se întâmpla să fie un actor de meserie, deci un civil, care nu are nimic în comun cu meseria armelor. În acest caz, ca și în alte cazuri cunoscute, atitudinea comandantului în momentul critic al bătăliei (aici războiului), ar fi putut să galvanizeze motivația ostașului de rând și a ofițerilor (aici și a civililor)[3].Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contribuotrs.ro

Source link

Latest articles

Related articles